Fără categorie

Despre perfectiune…

De foarte multe ori auzim că se spun chestii despre “perfectiune”(la oameni), iar din dorința de a atinge această perfecțiune ne lăsăm influențați de ceea ce se spune. Într-un articol anterior spuneam că perfecțiunea e subiectivă, și este. Fiecare persoană vede perfecțiunea în felul ei.
Totuși, ce este această perfecțiune?
Pentru a știi ce este perfecțiunea, trebuie să ne cunoaștem mai întâi pe noi înșine. Trebuie să ne cunoaștem principiile, ideile, plăcerile și neplăcerile, calitățile și defectele. Acestea trebuie să fie acceptate și îmbrățișate cu drag. Doar după ce trecem de această fază putem aprecia un lucru ca fiind perfect. Este o greșeală enormă să acceptăm pur și simplu ceea ce ne vând alții ca fiind “perfect”. Să luăm ca exemplu ideea unei femei votate de foarte mulți oameni ca fiind perfectă. De ce e perfectă? Pentru că respectă anumite “legi” stabilite de alții ca fiind cele care definesc perfecțiunea? Ei bine, poate tu ai alte gusturi. Dacă ai alte plăceri, bucură-te de ele și nu te lasă influențat de ceilalți.
Eu sunt de părere că nu trebuie să atribuim perfecțiunea doar exteriorului unei persoane. Mi se pare un lucru absolut superficial. Eu văd o persoană ca fiind perfectă atunci când se acceptă pe sine. În acel moment în care ajunge la un echilibru între interior și exterior. În momentul în care își acceptă kilogramele în plus, fruntea prea mică, nasul prea mare, coșurile de pe frunte și toate cele. În momentul în care acceptă că poate fi geloasă, egoistă, naivă, inocentă sau oricum altcumva. În momentul în care își acceptă condiția materială, trecutul și prezentul. Toate aceste lucruri ne formează pe noi. De ce să nu mă accept așa cum sunt? Ne deranjează dacă ceilalți ne resping, dar de ce nu ne deranjează dacă și noi ne respingem pe noi? Dacă ne-am accepta așa cum suntem am putea ajunge să ne spunem:”Ce contează dacă el/ea mă vede prea mic/a de înălțime? Eu mă simț bine așa cum sunt.”, iar din acel moment părerile celorlalți devin nesesizabile. De multe ori ceilalți își doresc ceea ce noi avem și renegam. Nu-ți place că ești prea emotiv/a? Ei bine, poate cineva te admiră din umbră pentru acest lucru. Poate acel cineva este o fire mereu rațională și își filtrează mereu emoțiile, ceea ce o determină să nu trăiască momentele cu aceeași intensitate.
Acceptați-vă! Singura persoană care este și va fi cu voi pe tot drumul ăsta numit “viata”, sunteți voi. De ce să parcurgeți un întreg drum fiind nemulțumiți de voi? O singură viață aveți, de ce să o umpleți de frustrări? Trăiți așa cum vreți! Exprimați-vă! Exteriorizati-vă până și cea mai ascunsă latură! Faceți ceea ce vă e frică să faceți! Doar așa o să ajungeți să vă bucurați cu adevărat de viață. O viață perfecta…
Eu mă consider perfectă și am o viață perfectă!

Voi cum vedeți perfecțiunea?

Standard
Fără categorie

Despre „diamante”…

​Încep să cred că foarte multe persoane nu stiu să facă diferența între a fi îndrăgostit de o persoană și a iubi o persoană. Nu ne cunoaștem bine pe noi înșine atunci când declarăm iubirea unei persoane de care suntem doar îndrăgostiți. Într-adevăr, „definițiile” acestor două acțiuni sunt pur subiective. Ca și  „perfecțiunea”, de altfel. 
A fi îndrăgostit e un sentiment pe cât de frumos, pe atât de instabil. Îl văd că pe un diamant neșlefuit atârnat de un fir extrem de subțire deasupra unei prăpăstii, iar cei doi îndrăgostiți se afla de o parte si de alta a acelei prăpăstii. Mulți dintre noi ne entuziasmăm enorm în momentul în care vedem acel diamant și încercăm să îl prezentăm persoanei în cauză. Dar nu ne gândim că poate el/ea nu îl vede în același fel, din același unghi. Când ești îndrăgostit simți că nu poți rezista fără persoana de lângă tine, simți o oarecare dependență, dar doar de anumite părți ale acesteia. În același timp ai tendința să pui la îndoială anumite aspecte. 
Când iubești, acel diamant este șlefuit, firul de care atârnă este mai rezistent. Acum, tu si persoana iubită vă uitați la un diamant pe care din orice unghi l-ai privi arată la fel. Ați luptat împreună să șlefuiți acel diamant, să obțineți iubirea. Când iubești nu mai esti conștient de faptul că nu poți rezista fără persoana de lângă tine. Pur și simplu îți lipsește și atât. Nu stai să cauți explicații. Când iubești nu mai pui la îndoială nimic. Nici nu te gândești la aspecte negative ptc ai încredere deplină în persoana de lângă tine și în ceea ce ați construit împreună. 
Vedeți voi, problema este că în momentul în care persoana în cauză pleacă, diamantul cade în prăpastie. Noi rămânem pe marginea prăpastiei și privim în gol după diamant. Privim în gol doar după ceea ce am construit împreună cu persoana respectivă, momentele. Iar intensitatea cu care trăim acele momente este determinată de felul diamantului. Evident, acea persoană merge mai departe, în căutarea altui diamant, iar noi rămânem țintuiți acolo. Și așteptăm. Așteptăm ca persoana să se întoarcă și să încercăm împreună să scoatem acel diamant. Nu o să vină. Dacă vine, înseamnă că nu a fost plecată.
Cred că trebuie să învățăm că dacă un diamant a căzut, nu ne ajută cu nimic dacă stăm și”plângem” după el. Putem la fel de frumos să mergem mai departe. Putem să găsim un diamant mai mare, mai frumos, sau unul mai mic și mai special. Tot ce contează este să ne mișcăm din loc.  
Asta este perspectiva mea. Eu așa văd lucrurile.. Voi ce părere aveți?

Standard